Lista stiluri,curente care incep cu litera ‘R’

Renasterea - Mijloace de expresie

In general, opera de arta este alcatuita dintr-o forma si un mesaj.

Mesajul reprezinta ideea, conceptia filozofica sau de viata pe care artistul doreste sa o transmita receptorului (publicului), iar forma este o conformatie vizuala. O imagine plastica nu este un joc arbitrar de forme sau culori, ea este indispensabila pentru redarea si interpretarea precisa a ideii pe care o exprima opera (la fel, nici subiectul nu este arbitrar sau lipsit de importanta). Intr-o opera de arta renascentista sunt in mod egal importante atat conformatia vizuala, cat si subiectul, ambele corelandu-se pentru a face realul perfect inteligibil.

Renasterea si-a descoperit mijloacele prin care realizeaza corelatia in schema generala pentru a reda iluzia realului. Aceste instrumente sunt:

• reprezentarea spatiala cu ajutorul perspectivei
• organizarea interioara a compozitiei si legile ei de baza specifice Renasterii
• rolul luminii si raportul ei cu umbra, clar-obscurul
• culoarea si tehnicile ei de aplicare

Perspectiva

Este descoperita in secolul al XV-lea, aproape simultan de catre italieni si flamanzi (se pare ca parintele perspectivei este considerat Brunelleschi, arhitect, sculptor si pictor italian care a desoperit cu ocazia conceperii cupolei pe tambur pentru Domul din Florenta). In timp ce italienii vor incerca sa o defineasca si sa o teoretizeze aplicand-o cu grija si cu strictete, flamanzii o folosesc mult mai liber, fara scheme sau retete.

Perspectiva devine instrumentul prin care pictorii vor construi spatiul pictural si vor reda iluzia vizibilului. Spatiul pictural este un element component al imaginii plastice alaturi de tematica, personaje, tehnica de lucru, etc. El nu este cel real, cel perceput din realitatea inconjuratoare, pictura avand rolul de a crea un spatiu artificial diferit de cel din realitate, construit pe o suprafata plana: hartia, panza, panoul de lemn sau peretele.

Acest spatiu artificial poate fi redat cu ajutorul perspectivei lineare sau geometrice, aeriene sau cromatice si perspectivei combinate, lineare si cromatice. Perspectiva lineara sau geometrica a fost studiata indeaproape de L. B. Alberti, fiind numita si geometrica. In general, geometria ne spune ca trei dimensiuni sunt suficiente pentru a defini forma unui corp si a determina amplasarea relativa a obiectelor unele fata de celelalte. Ori, transpunerea pe o suprafata plana a pozitiei unor corpuri tridimensionale, unele fata de altele, presupune deformarea formelor si distantelor spatiale, in raport cu apropierea sau departarea fata de privitor. Astfel, in pictura deformarea este factorul esential in perceperea adancimii (cea de-a treia dimensiue), este factorul principal in reprezentare a profunzimii in plan (cea mai elementara deformare fiind oblicitatea ce conduce la perceptia profunzimii). Din acest motiv, in primele planuri, obiectele apar mai mari si sunt asezate spre marginea de jos a tabloului, iar planurile secunde, din ce in ce mai mici spre linia orizontului si spre marginea superioara a tabloului.

In lucrarile renascentiste, perspectiva lineara sau geometrica se slujeste pentru a crea impresia de adancime, de constructii de arhitectura: coloane, dale de pardoseala, tavane, mobilier s.a. deformate in perspectiva pentru a conduce privirea de la primele planuri spre fundal. In functie de pozitia privitorului exista mai multe unghiuri de vedere din care pot fi privite obiectele, fiintele etc. Acestea sunt: frontale (central sau lateral), de jos in sus (exploatata mai rar in Renastere, dar foarte des intalnita la Baroc), de sus in jos (a voil d’oiseau).

Perspectiva frontala, cu puntul de fuga in centrul compozitiei a fost definita si exploatata de Brunelleschi, L. B. Alberti (care la 1435 in lucrarea sa teoritica dedicata perspectivei foloseste pentru prima oara ideea piramidei vizuale) sau Pierro della Francesca, primele si cele mai simple aplicatii ale perspectivei centrate folosind un singur punct de fuga. De altfel, chiar si mai tarziu, in secolul al XVI-lea, marele arhitect italian Palladio va recomanda cu caldura plasarea punctului de fuga in centrul compozitiei pentru a crea impresia de grandoare. Acest punct de fuga poate fi situat in interiorul picturii, cel mai adesea pe linia orizontului, sau in afara ei, centrarea lui determinand schimbarea relatiei fata de privitor. Din acest punct de vedere, comparand cu reprezentarea bidimensionala (ex. pictura egipteana) unde imaginea picturala sta in fata privitorului ca o suprafata plata, etalandu-si continutul si excluzandu-l pe privitor, formand o lume inchisa, autonoma, in cazul reprezentarii tridimensionale, perspectivei centrale renascentise, imaginea picturala este strans legata de existenta privitorului.

Este o lume vazuta din punctul de observatie al privitorului individual, este o lume in sine, dar numai in relatie cu privitorul, ea oferind o imagine izbitor de realista a spatiului fizic si permitand variate si rafinate scheme compozitionale. Perspectiva cu punct de fuga in centrul compozitiei poate fi la randul ei convergenta sau divergenta (sau falsa), aceasta din urma fiind foarte rar exploatata in Renastere, cel mai frecvent va fi folosita mai tarziu in secolul XX.

Perspectiva cu punct de fuga lateral adica focar excentric, asimetric, creeaza un efect de profunzime mult mai puternic si accentueaza impresia de dinamism si chiar conflict dramatic. El este folosit mult mai frecvent catre sfarsitul Renasterii in opera lui Tintoretto si in Manierism si Baroc. Tot in Renastere, se exploateaza si punctele de veder de jos in sus (puncte de fuga foarte joase) pentru a spori impresia de monumentalitate sau “in zbor de pasare”, pentru a se obtine imagini panoramate, sau combinatii dintre aceste unghiuri de vedere (unele planuri, de regula cele ale actiunii propriu-zise sunt privite frontal sau de jos in sus, iar cele din departare, de regula peisajul, se sus in jos).

Perspectiva aeriana sa cromatica tine seama de grosimea stratului de aer dintre privitor (pictor) si obiectul reprezentat. Se bazeaza pe gradientii de stralucire a luminii, de saturatie a culorii, pe nuante, raportul de inchis - deschis sau lumina si intuneric, pe raportul cald-rece, pe diferentele de textura etc. Cea mai puternica impresie de adancime se obtine cu ajutorul iluminarii din lateral, folosirii salturilor de stralucire a culorilor sau prin diferente foarte mari de lumina - intuneric intre planuri (intre primele si ultimele planuri) sau prin exploatarea calitatilor de cald-rece ale culorilor.

In concluzie, in Renastere spatiul este construit din mai multe planuri esalonate spre adancime. El nu este omogen sau continuu decat in cazuri rare, deoarece esalonarea sau fragmentarea lui este vizibila. In rarele cazuri de omogenitate, continuitatea sau legatura dintre planuri se face cu ajutorul culorii, luminii sau diverselor detalii.

Renastere - Mijloace de expresie

Lumina si raportul umbra - lumina: clar - obsur

Renasterea descopera si rezolva problemele legate de lumina si iluminare, de raportul de lumina si umbra, precum si de rolul ei in constructia si modelarea formelor sau in constructia spatiului, ca element de legatura dintre planuri, pentru realizarea impresiei de adancime.

Modelarea formei

Modelarea formei – inca de la inceputurile Renasterii lumina este aleasa ca mijloc de modelare a volumelor, ea este insa uniforma, umbrele purtate aplicandu-se doar pentru modelarea si rotunjirea corpurilor, zonele luminoase facand sa iasa in relief, umbrele ca suprafata sa se retraga in adancime. Dar, primul care realizeaza modelarea formei prin lumina si culoare este Pierro della Francesca, iar Leonardo da Vinci putin mai tarziu inventeaza tehnica sfumato, adica trecerea gradata, neobservata de la lumina la umbra prin redarea volumului sau atmosferei care inconjoara figurile sau obiectele (umbrele creand spatiul din jurul lor).

Constructia spatiului

Constructia spatiului – pentru constructia planurilor si redarea impresiei de spatialitate se folosesc surse de iluminare (din interiorul sau exteriorul tabloului) pentru ca, in contrast cu intunericul (umbra) sa se creeze senzatia de profunzime. Primul care exploateaza raportul clar-obscur este Pierro della Francesca in lucrarea “Visul lui Constantin”, iar Leonardo da Vinci foloseste lumina focalizata, ca o forta activa, dintr-o directie, dand stralucire fiecarei figuri, mesei, peretilor, in lucrarea “Cina cea de taina”.

Raportul de clar-obscur presupune cele doua componente: claro (chiaro) adica tot ceea ce este supus unei lumini directe (sau acele culori ce sunt luminoase prin ele insele) redat in special prin culoarea alba si obscurului (oscuro) in care toate umbrele sunt cauzate de lipsa luminii (sau acele culori care sunt natural inchise), intunericul fiind redat prin culoarea neagra. De obicei, negrul stanjeneste compozitia cromatica (spre exemplu o haina de culoare albastra isi pierde identitatea de culoare locala, albastrul umbrit cu negru nu mai arata albastru).

Mai tarziu, Titian va folosi pentru umbre nuantele saturate de culoare, procedeu preluat apoi de Rubens in secolul al XVII-lea, Delacroix in secolul al XIX-lea sau chiar Cezanne in acelasi secol. Contrastele de lumina-umbra pot fi puternice, dar gradate (cum este cazul lucrarilor lui Correggio care utilizeaza lumina unei lumanari pentru a construi centre de interes, restul fiind in umbra) sau violente, prin alaturarea directa a zonelor de intuneric si lumina. In acesta din urma, se obtine o detasare categorica a planurilor, contribuind in acelasi timp si la sporirea dramatismului. Acest procedeu este folosit mai ales spre sfarsitul Renasterii (la Tintoretto), in Baroc (la Caravaggio).

Utilizarea proportiilor

Utilizarea proportiilor – sub influenta directa a artei antice, artistii renascentisti vor utiliza proportiile descoperite de artistii greci si romani. Renasterea nu aduce inovatii, sunt folosite cu multa libertate aceleasi rapoarte armonioase de 7,8 capete. Ignorand insa dogmatismul si respectarea riguroasa a regulilor spre deosebire de antici, artistii din Renastere vor da o interpretare personala acestor proportii, ajungand la sfarsitul secolului al XVI-lea, la aparitia unor noi proportii de 9,10 sau chiar 11 capete (in Manierism). Un caz special l-a constituit cel al artistului german Durer, care va incerca cu ajutorul matematicii, riglei si compasului sa stabileasca noi proportii de 9-10capete, dar rigiditatea metodelor folosite va duce la obtinerea unor trupuri umane lipsite de naturalete.

Renasterea - Mijloace de expresie

Compozitia

Compozitia este obtinuta prin modul de organizare a tuturor elementelor componente intr-un tablou pentru a se creea un tot omogen, unitatea ansamblului. Ea este direct influentata de tipul de perspectiva ales pentru redarea spatiului, de legile interioare ce guverneaza compozitia cum ar fi: echilibrul, simetria-asimetria, compensatia maselor cromatice sau de lumina-intuneric, de cadrul lucrarii sau rama tabloului, de exprimarea miscarii etc. Rama tabloului joaca un rol important in Renastere, fiind cea care delimiteaza spatiul pictural de spatiul real din jur. Avand doar doua forme cel mai des folosite in Renastere, cea dreptunghiulara si cea circulara, cadrul imaginii picturale reprezinta o adevarata fereastra prin care privitorul observa lumea pictata, diferita fata de cea fizica.

In functie de aceasta, compozitiile pot fi inchise (specifice mai ales Renasterii) si deschise (caracteristice in mod special barocului, unde spatiul nu se mai desfasoara doar intre limitele cadrului, ci invadeaza spatiul inconjurator, se continua in cel real).

Din punct de vedere al capacitatii de exprimare a miscarii, compozitiile pot fi statice (caracteristice mai ales Renasterii) sau dinamice (ce incep sa apara odata cu Renasterea tarzie, manierism si baroc) in functie de predominanta liniilor directoare generale: orizontale, verticale sau oblice.

Astfel, compozitiile statice sunt realizate pe baza dominantei orizontatelor, verticalelor, perpendicularelor, piramidelor (ex. Lucrarea lui Pierro della Francesca, “Invierea”, unde compozitia exprima o conceptie filozofica prin opozitia dintre doua lumi, cea pamanteana agitata si dominata de oblice si cea transcendenta, linistita, senina si vesnica, dominata de orizontale s.a.)

Compozitiile dinamice sunt realizate atunci cand miscarea fiecarui detaliu se inscrie logic in miscarea generala a ansamblului. Ritmul poate sa fie accelerat sau lent. In perioada de trecere spre manierism sau baroc, exprimarea unui ritm accelerat, dinamic al miscarii cu ajutorul oblicelor sau diagonalelor era tot mai frecventa. La inceput, doar figuri sau obiecte individuale erau asezate pe diagonale sau oblice, pentru ca treptat (ex. Tintoretto) axeaza si orienteaza intreaga compozitie pe o directie oblica, obtinand un ritm accelerat sau pe linii curbe, arcuri de cerc sau cerc.

In general, principalele linii directoare de organizare interna a compozitiilor pot fi obtinute cu ajutorul unor metode si scheme matematice, cum ar fi sectiunea (sau proportia) de aur, consonantele muzicale sau rapoarte de numere matematice simple, seria lui Fibonacci, rabaterea laturilor mici ale dreptunghiului pe laturile mari si intersectarea diagonalelor patratelor obtinute s.a.

In pictura renascentista italiana s-au aplicat de-a lungul numeroaselor experiente ale secolului XV o serie de retete sau formule de organizare a spatiuliui si compozitiei. Dintre cele mai frecvente se numara reprezentarea cubului spatial total inchis (cubul uccellian- realizare a pictorului Paolo Uccello) pentru reprezentari de scene de interior, cu directionarea privirii spre adancime cu ajutorul elementelor de arhitectura: pereti, tavane, pardoseli sau mobilier reprezentat in perspectiva, cubul partial deschis, tot pentru redarea scenelor de interior, dar in care cu ajutorul unor ferestre sau arcade se face trecerea spre peisajul exterior, peisaj ce de regula se intinde pana la linia orizontului (ex. Leonardo da Vinci – Gioconda, Jan van Eyck – Madona cancelarului Rollin), peisaje exterioare partial sau total obturate de constructii arhitectonice si peisaje libere, cu acces pana la linia orizontului.

*** Toate aceste modalitati, precum si principalele probleme legate de perspectiva au fost descrise si teoretizate in tratatele vremii scrise de L. B. Alberti, Pierro della Francesca si Leonardo da Vinci. Leon Battista Alberti analizeaza in cele doua lucrari ale sale “Della statua e della pittura” (1435) si “De re aedificatoria” (1485) principalele probleme ale perspectivei geometrice, precum si despre realizarea si utilizarea in arta a consonantelor muzicale. El stabileste ca octava numita diapazon corespunde raportului de 1/2 , cvarta numita diatesaron raportului de ¾, iar cvinta numita diapenta corespunde raportului de 2/3. Aceste rapoarte muzicale vor avea o influenta deosebita asupra pictorilor renascentisti, precum Masaccio (in Sfantul Petru platind tributul), Benozzo Gozzoli (in Cortegiul regilor magi), Botticelli (in Primavara si Nasterea Venerei), Titian (in Prezentarea Fecioarei la Templu).

Pierro della Francesca, in lucrarea sa “De prospettiva pingenti” scrie la 1481 despre folosirea figurilor si corpurilor geometrice in compozitiile picturale si despre valoarea lor simbolica. De asemenea, face recomandari referitoare la utilizarea perspectivei cromatice.

Leonardo da Vinci in al sau “Tratat despre pictura” vorbeste despre tipurile de perspectiva-lineara, curbilinie (realizata ca urmare a deformarii imaginilor datorita retinei si formei ochiului) si aeriana (recomandand reprezentarea infinitului si departarilor prin degradeuri de albastru), precum si diverse alte probleme de culoare, desen sau organizare compozitionala, dovedindu-se un foarte modern si bun teoretician al picturii (din pacate numai o parte din principiile si teoriile dezvoltate in tratat le-a si aplicat practic, in lucrarile sale.)

In concluzie, Renasterea a incercat rezolvarea problemelor de reprezentare spatiala, fara insa sa obtina deci cu cateva exceptii, unitatea spatiului. Bazandu-se pe rationalism si intelectualizarea imaginii, pictura renascentista italiana a apelat cel mai des la matematica si in special la geometrie, spre deosebire de pictorii flamanzi mult mai liber si spontani in rezolvarea problemelor spatiale.

Renasterea - Caracteristici generale

1. Legatura cu realitatea inconjuratoare: desacralizarea

Desacralizarea consta in pierderea treptata a caracterului religios, sacru al culturii si artei italiene si apropierea tot mai accentuata de profan, de viata reala. Aceasta desacralizare a avut drept urmare o eliberare treptata a artei si artistilor de sub dominatia dogmelor si perceptelor Bisericii. Ea a fost posibila in Italia, mai mult decat in alta parte, datorita spiritului de independenta specific acestui popor si in al doilea rand datorita contactului cu civilizatia greco-romana.

Italienii sunt primii europeni moderni care au cugetat si dezbatut cu indrazneala ideile de libertate, ceea ce a dus la creearea unui climat de libertate spirituala fata de credinta. In plus, italienii nu au acordat importanta prea mare vietii de apoi, concentrandu-si atentia asupra celei pamantene, existand o adaptare a credintei la fiecare om in parte. Aceasta individualizare a credintei duce la o indepartare treptata de dogmele Bisericii, la o toleranta si indiferenta fata de dogme specifica numai italienilor.

Influenta filozofiei si culturii antice a dus la dezvoltarea capacitatii de a cugeta liber in afara dogmelor religioase. Filozofia neoplatoniciana si infiintarea Academiei de la Florenta au avut o influenta majora asupra dezvoltarii spiritului renascentist prin contopirea spiritului antic cu credinta crestina. Nu se poate spune despre neoplatonicieni sau in general despre italieni ca au fost atei, dar aceasta scoala va pune un accent mai mare pe profan si pe individualismul fiecarui artist atat de profund atasat de cultura si spiritul antic.

Desacralizarea si reintoarcerea spre realitatea inconjuratoare au fost posibile datorita aparitiei noii clase a burgheziei. Ea si-a modificat treptat viziunea asupra vietii, a raportului dintre om si realitate si asupra lui Dumnezeu. Continuand sa creada in rolul de Creator al divinitatii, italienii il considera pe Dumnezeu atotputernic si judecator al faptelor omului dar indepartat. Ei disting intre Bine si Rau, fara insa sa acorde o prea mare atentie pacatului, formulandu-si credinta tot mai evidenta in calitatile omului, in capacitatea acestuia de a cunoaste realitatea si chiar de a o schimba. Din acest motiv, arta este unul dintre instrumentele cele mai accesibile de cunoastere si redare a acestei realitati. Alaturi de religie, arta poate oferi omului o lamurire a raportului dintre el si Univers.

Astfel, umanistii Renasterii au recunoscut de la inceput, sub influenta antichitatii, ca menirea artei este imitarea nemijlocita a realitatii (imitarea apare a o cerinta a exactitatii formale si obiective). Ei au recunoscut ca meritul si actul novator al artei secolelor XV si XVI a fost de a rechema arta la asemanarea cu natura. Leonardo da Vinci vorbeste despre faptul ca “cea mai vrednica de lauda este pictura intrucat are cea mai mare asemanare cu obiectul pe care isi propune sa-l redea.” De asemnea, L. B. Alberti subliniaza ca “scopul picturii este de a reda obiectele vizibile”. Totusi, alaturi de fidelitatea fata de natura, se adauga si o alta cerinta a artei renascentiste, capacitatea ei de a alege, de a selectiona din multitudinea de realitati datele cele mai frumoase, de a evita imperfectiunea si de a cauta formele perfecte, ideale. In aceasta consta importanta raportului cu arta si cultura greco-romane si diferenta majora dintre pictura italiana si cea flamanda sau germana, spre exemplu, care ignora idealizarea. Pentru Renasterea italiana, “frumosul este privit ca armonie a intregului, ca o fericita proportie a partilor” (cum il defineste L. B. Alberti la 1435), esenta frumosului constand in masura, echilibru, armonia culorilor, calitatilor.

Realul poate fi cunoscut doar prin intermediul imaginii, de aceea in arta renascentista un rol esential ii revine picturii, caci ea face posibila cunoasterea realului prin intermediul imaginii. Pentru realizarea acestui scop, pictura in Renastere isi va fauri mijloacele specifice de redare si cunoastere a realului vizibil, ea va face prin intermediul desenului, perspectivei, clar-obscurului, legilor compozitiei posibila redarea iluziei realului.

2. Va face realul perfect inteligibil

Un efect direct al desacralizarii si al raportarii permanente la realitatea inconjuratoare, este schimbarea conceptiei despre capacitatea imaginii (picturii) de a reda caracterul sacru. Astfel, desi pictura va continua sa abordeze cu prioritate subiectele sacre, temele religioase (prin comparatie cu acestea subiectele propriu zis profane sunt relativ putine), ea isi va indrepta atentia asupra vietii reale, personajele biblice devenind de fapt personaje reale, viata acestora fiind in fapt viata unor oameni reali. Sfintii devin oameni reali, imbracati dupa moda timpului, scenele se vor desfasura in locuri reale, in interioare de case din timpul respectiv.

Interesul pentru aceasta realitate inconjuratoare ii face pe artisti sa lucreze dupa model (adeseori ales dintre contemporani), sa-si sporeasca atentia acordata anatomiei trupului sau expresivitatii chipului uman. Acest lucru va duce la preferinta pentru trupuri bine cladite, sculpturale, bine proportionate, nuduri, personajele sacre devenind simple pretexte pentru punerea in evidenta a frumusetii corpului uman. De asemena, va cunoaste o dezvoltare fara precedent portretul, deoarece atentia acordata chipului omului ilustreaza interesul pentru cercetarea obiectiva a realitatii. Bine individualizate, accentuand pe redarea atat a exteriorului personajelor, cat si a vietii interioare sau a caracterului lor, artistii renascentisti vor fi pasionati de chipul omului.

Atentia indreptata spre cunoasterea si redarea realului nu presupune pierderea totala a sentimentului credintei, artistul renascentist facandu-l sa transpara mai mult sau mai putin in functie de propria-i personalitate sau conceptie de viata.

3. Umanismul

Umanismul – comparativ cu epocile anterioare, noul spirit renascentist descopera si scoate la lumina omul in intregul sau. Literatura italiana prin scrierile lui Dante, Petrarca sau Boccaccio, la randul ei pregatita de spiritul poeziilor trubadurilor si romanelor cavaleresti din Evul Mediu, va precede artele plastice, subliniind noile caracteristici fizice si morale ale omului din Renastere, ca fiinta spirituala si libera. Se dezvolta individualismul, studiul atent si pasional al individului. Omul este considerat individ cu personalitate, el are capacitatea de a se cunoaste pe sine si pe altii. Omul devine figura centrala a culturii si artei, putandu-se vorbi in acest sens de umanismul Renasterii. Aceasta debuteaza cu o afirmatie optimista “cunoaste-te pe tine insuti”, ceea ce demonstreaza totala incredere in capacitatile de cunoastere ale omului, dar sfarseste pesimist printr-o alta afirmatie: nimeni nu se cunoaste.

Pe tot parcursul efortului sau de cunoastere a realitatii, Renasterea a avut ca principal obiectiv redarea omului, drama sfintilor devenind drama omului real. Eliberat de sub dominatia dogmelor sau a misticismului, umanistul Renasterii isi va exprima in imagini increderea sa in sanatatea fizica si morala a omului, idealizandu-l prin trupuri bine proportionate, ignorand deformarea trupului de boala, uratenie sau batranete (asa dupa cum face Renasterea italiana, spre deosebire de cea flamanda sau germana, care nu se sfiiesc sa redea omul cat mai conform cu realitatea). Cautarea frumusetii ideale il va indrepta pe Leonardo sa caute in Gioconda simbolul misterului feminin sau pe Rafael in madonele sale reprezentarea idealului iubirii materne.

4. Formarea individualitatilor artistice

Formarea individualitatilor artistice – spre deosebire de evul mediu in care artistii erau anonimi, considerati simpli meseriasi ce trebuiau sa se supuna dorintelor feudalului sau comunitatii, in renastere ei devin creatori, inventatori sau teoreticieni, cu un statut social bine definit. Abordeaza mai multe domenii de activitate: pictura, arhitectura, sculptura, matematica, poezia, stiintele etc., fiind spirite multilaterale enciclopedice (ex. Leon Battista Alberti, Leonardo, Michelangelo, Rafael s.a.). In Renastere se modifica statutul lor social, devenind persoane apreciate si chiar bogate, se schimba atitudinea publicului in raport cu artistul a carui opera sau personalitate devine celebra si poate influenta gustul intregii epoci, se schimba propria atitudine a artistului fata de opera de arta, prin ea artistul dorind sa se afirme, nazuind spre glorie.

5. Legatura cu arta si cultura Antichitatii greco-romane

Legatura cu arta si cultura Antichitatii greco-romane – este deosebit de stransa, Renasterea interpretand si prelucrand datele oferite de cultura si arta Antichitatii. Redescoperirea si reinvierea artei greco-romane nu constituie cauza aparitiei Renasterii, noua gandire renascentista isi gaseste doar corespondentul in Antichitate. Un rol esential l-au avut sapaturile arheologice efectuate odata cu activitatea de reconstructie a oraselor (in special Roma ce devine un adevarat santier arheologic) si accesul treptat la filozofia, cultura sau tratatele scrise de antici.

Primul impact direct si imediat l-a avut arhitectura, datorita numeroaselor descoperiri arheologice prin care s-au scos la iveala planuri de edificii, ordinele arhitectonice, elementele carateristice ca simetria, echilibrul, rigoarea si masura artei greco-romane. Sculptura isi va gasi si ea sursele de influenta in numeroasele sculpturi greco-romane scoase la iveala, impresionandu-i pe sculptori prin proportiile, canoanele si chiar subiectele abordate. Din aceste cauze, arhitectura si sculptura vor suferi o mai rapida evolutie, spre deosebire de pictura, care negasindu-si surse de inspiratie urmeaza o cale mai inceata, pentru a deveni in cele din urma cel mai infloritor domeniu.

6. Caracterul clasic al Renasterii

Caracterul clasic al Renasterii – datorita contactului sau cu arta si cultura greco-romana, arta renascentista prezinta un evident caracter clasic rationalist. Renasterea pastreaza un echilibru permanent intre observarea atenta a realitatii si impunerea unui ideal. In acest echilibru consta si diferenta dintre Renasterea italiana si manifestarile renascentiste din Tarile de Jos sau Germania, unde obiectivitatea si spiritul adevarului sunt duse pana la naturalism, fara nici o unda de idealizare. Caracterul clasic al Renasterii este subliniat de numerosi teoreticieni ai Renasterii, in scrierile lor stabilind componentele ideologiei clasice in raport cu rolul artei, definirea frumosului etc. Astfel, frumosul consta in armonia si acordul intre parti, el este neschimbator, durabil, fiind un dat obiectiv al lucrurilor. El poate fi apreciat doar prin eduatie, se supune regulilor si este propriu artei daca este corelat cu dimensiunile omului.

RENASTEREA (secolul XV - XVI)

Probleme generale

Termenul de Renastere

• Prezinta doua sensuri: de inflorire a culturii si artei dupa perioada Goticului considerata “barbara” in comparatie cu Antichitatea greco-romana atat de admirata si apreciata de umanistii Renasterii. Cel de-al doilea sens se refera la renasterea culturii si artei Antichitatii.
• Renasterea este denumirea perioadei de trecere de la Gotic la epoca moderna, in care s-a inregistrat o dezvoltare fara precedent din punct de vedere economic, social, cultural si artistic, specifica secolelor XV-XVI.
• Termenul este folosit pentru prima oara chiar in secolele XV-XVI de catre Lorenzo Ghibert sau Giorgio Vasari, care considerau ca arta a “reinflorit” dupa o perioada in care arta desavarsita a Antichitatii a fost inabusita de gotic si arta bizantina, “reinvierea” artei antice ducand la o apropiere mai accentuata de realitatea inconjuratoare.
• In sec al XIX-lea, termenul este folosit de Jules Michelet, referitor la arta franceza, Jacob Burckhard fiind cel care insa generalizeaza termenul si-l aplica la cultura italiana si europeana specifica perioadei cuprinse intre secolele XV-XVI.

Locul de nastere, raspandire a Renasterii

Renasterea a aparut pentru prima oara in Italia, datorita conditiilor specifie favorabile, raspandindu-se apoi in diferite tari ale Europei: Germania, Tarile de Jos, Anglia, Franta, Spania, existand ecouri pana in Polonia, Cehia, Tarile Romane, Rusia.

Teorii asupra Renasterii

Teoriile lui Burckhardt

Cercetatorul german Burckhardt este primul care se ocupa indeaproape de cultura si arta Renasterii, el propunand o serie de teorii referitoare la acest fenomen, teorii care ulterior au fost nuantate si revizuite. Este primul care incearca o definire a renasterii: aceasta este un fenomen deosebit de complex care a provocat un salt urias, un progres uimitor in gandirea umana.

El considera ca:

1. Renasterea este complet rupta de epoca anterioara, cea a goticului.
2. Renasterea este un fenomen unitar si omogen, fara tendinte interne.
3. Renasterea s-a nascut in Italia, deci este un fenomen specific italian care s-a transmis celorlalte tari europene, renasterea din fiecare tara fiind doar o iradiere a celei italiene.
4. Renasterea italiana nu a suferit nici o influenta exterioara.

Revizuirea teoriilor lui Burckhardt

Cercetarile ulterioare au dus la modificarea si nuantarea teoriilor sale. Astfel:

1. nu se poate vorbi despre o ruptura neta intre Gotic si Renastere, existand o serie de elemente din cultura si arta goticului care sunt preluate sau se continua in epoca renasterii. Exista chiar o perioada – prerenasterea - de tranzitie, in care alaturi de gandirea gotica dominata de Biserica apar treptat noile idei renascentiste.
2. renasterea nu este un fenomen unitar, in interiorul ei existand numeroase tendinte determinate de o serie de factori. Printre cei mai importanti se numara diferentierile datorate:

• conceptiilor filozofice si de viata diferite de la artist la artist – in general Italia, tara in care s-a nascut Renasterea, au reinviat traditiile filozofice ale Antichitatii, sub influenta filozofilor greci si romani formandu-se o noua gandire. Unul dintre marii filozofi admirati de umanistii din Renastere a fost Platon, neoplatonicienii sustinand libertatea spiritului, existenta unei lumi superioare a ideilor. Ei au infiintat la Florenta Academia neoplatoniciana, sub patronajul marilor mecena (ex. Familia de Medici). Din randul celor mai importanti oameni de cultura si arta, adepti ai filozoiei neoplatoniciene s-au numarat Marsilio Ficino, Botticelli, Michelangelo, Rafael s.a. Conform filozofiei neoplatoniene, moartea este un moment in care trupul se desprinde de suflet. Fata de aceasta conceptie, Leonardo da Vinci considera ca moartea reprezinta un moment dureros pentru ca sufletul se desprinde de trup. In comparatie cu aceste conceptii asupra vietii si mortii, Umanistii de la Padova sunt adepti ai determinismului universal, considerand ca destinul oamenilor este influentat de miscarea planetelor. Aceste concepte i-au influentat pe artisti, ei exprimandu-si ideile in operele de arta.
• personalitatilor artistice atat de variate – in aceasta perioada exista numeroase personalitati artistice cu individualitati diferite, cu moduri diferite de interpretare a realitatii. Astfel, sunt artisti precum Ghirlandajo care se apropie de viata inconjuratoare pe care-o descrie in amanunt, spre deosebire de Botticelli care incearca sa imbine filozofia sa neoplatoniciana cu credinta in Dumnezeu si care se desprinde de realitatea inconjuratoare, folosind alegoria si simbolul. El ajunge astfel, la crearea in picturi a unei lumi ideale cu adanci seminficatii filozofice.

Renasterea italiana va suferi de-alungul dezvoltarii ei numeroase influente exterioare, venite mai ales din zona Tarilor de Jos, pictorii flamanzi transmitandu-le adeseori artistilor italieni spiritul observatiei riguroase si obiective a realitatii sau chiar tehnica picturii in ulei (inventata de Hubert sau Jan van Eyck).

Conditii favorabile ale aparitiei Renasterii

• Prosperitatea economica determinata de o inflorire deosebita a mestesugurilor, sistemului bancar si negotului. Aceasta a dus la aparitia oraselor cel mai de timpuriu in Nordul Italiei. Intreaga peninsula este faramitata in numeroase orase - republice conduse de principi puternici, care se lupta pentru a-si pastra independenta. Toate aceste orase, puternic dezvoltate economic vor concura intre ele pentru dezvoltarea culturii si artei, punand un accent special pe organizare si sistematizare, pe ridicarea de monumente reprezentative importante, folosind numerosi artisti, uneori chemati special datorita renumelui lor pentru realizarea de lucrari de arta importante. In aceste orase, se formeaza si infloreste o clasa sociala deosebit de prospera si progresista - burghezia. Din randul ei, dezvoltandu-si treptat gustul, preferinta si deschiderea pentru arta se vor forma cei mai mari comanditari de arta sau mecena (familiile Medici, Sforzza, Moltefeltro s.a.) Alaturi de ei, se formeaza o clasa a mestesugarilor foarte bine pregatita, capabila sa asigure calitatea obiectelor si produselor lor. Din randul lor se vor forma numerosi artisti care incep sa capete un statut si o personalitate aparte. Dintre cele mai infloritoare orase care au avut si un rol artistic deosebit se numara: Florenta (printre primele cu o inflorire economica, culturala si artistica de exceptie), Venetia (care datorita: pozitiei sale geografice, peisajului sau climei speciale, linistii de care s-a bucurat timp de 10 secole, fara razboaie pe teritoriul ei, prin amestecul de influente orientale, occidentale, bizantine si prin dragostea de viata a locuitorilor ei, atmosfera de carnaval sau orasul papal, simbolul crestinatatii catolice), Padova, Milano s.a. Un rol important l-a avut aparitia si perfectionarea tiparului care face posibila o raspandire mai rapida a cartilor inclusiv a tratatelor de arhitectura, pictura etc.
• Rolul Bisericii si al Papalitatii – cele doua institutii ale crestinatatii vor juca un rol esential, implicandu-se in dezvoltarea culturii si artei. Papalitatea devine, dupa o perioada de zbucium, crize sau lupte pentru putere, o forta importanta nu numai in Italia, dar si in intreaga Europa. Intoarcerea papilor la sfarsitul secolului al XIV-lea de la Avignon (Franta) definitiv la Roma, va antrena dupa sine o activitate constructiva si artistica deosebita, pentru a face acest oras capitala catolicismului. In actiunile ei de refacere a Romei (in secolele XIII-XIV fiind un oras sarac si fara personalitate), papalitatea devine principala comanditara de arta, antrenand in activitatea ei foarte intensa de reconstructie numerosi arhitecti, sculptori si pictori adusi din intreaga Italie. Astfel, la inceputul secolului al XVI-lea, Roma se transforma in cel mai stralucitor oras din Europa, un adevarat oras - simbol al triumfului Bisericii si catolicismului (atacat la anul 1527 si jefuit cu salbaticie de germani). Dintre cei mai importanti papi care s-au implicat in refacerea Romei s-au numarat: papa Sixt al IV-lea (numit si “restaurator urbis”), papa Iuliu al II-lea (razboinic si mare iubitor de arta), Leon al X-lea (in timpul caruia orasul atinge maximum de inflorire, devenind oras imperial) s.a.
• Rolul miscarilor si reformelor religioase – a fost esential, cu influenta directa sau indirecta asupra evolutiei culturii si artei. Astfel, la inceputurile formarii noului spirit renascentist un rol esential prin influenta directa asupra formarii noii gandiri a fost miscarea promovata de Sfantul Francisc din Assisi, din secolul al XIII-lea. Intemeitorul ordinului franciscan, Sfantul Francisc va contribui prin simplitatea vietii sale si dragostea pentru natura pe care am promovat-o mereu, la formarea modului de gandire umanist. Dupa sanctificarea sa, orasul Assisi va  deveni un oras celebru prin numeroasele biserici ridicate in memoria Sfantului Francisc, iar prin picturile ce le vor decora, un adevarat centru de arta foarte activ, o scoala de pictura pentru intreaga Italie.

Catre sfarsitul Sec XV-lea un alt calugar, dominican, va influenta pentru o perioada scurta de timp cursul evolutiei artei. Este vorba de Fra Girolamo Savonarola care va stapani Florenta timp de 4ani si se va ridica impotriva excesului de laicizare, moravurilor si rafinamentului societatii florentine. El va accentua criza prin care trece la finele secolului acest oras, criza din care Florenta nu-si va mai reveni, pierzandu-si intaietatea si rolul artistic. Condamnandu-l pe Platon si Aristotel, el organizeaza in pietele publice din Florenta, autodafe-uri, ruguri in care sunt arse carti antice sau contemporane (Boccaccio, Petrarca s.a.) sau opere de arta.

Dorind sa aduca reforma chiar si in sanul Bisericii, Savonarola va avea o influenta hotaratoare asupra unor artisti renascentisti (spre exemplu asupra lui Botticelli ce-si va modifica viziunea artistica si chiar maniera de lucru sub inraurirea calugarului). Un rol foarte important l-a avut in primele decenii ale secolului al XVI-lea, Reforma lui Luther si Calvin, cu implicatii directe asupra evolutiei ulterioare a religiei, culturii si artei. Publicandu-si noile teze si disputele teologice in 1517, Luther declanseaza cea mai mare ruptura din sanul Bisericii catolice prin scindarea credinciosilor, in catolici si protestanti.

Protestantismul se va raspandi, datorita noutatilor aduse, in multe din tarile Europei (Germania, Franta, Anglia, Tarile de jos, etc). La aceasta se adauga si contributia lui Calvin care la 1536 isi publica tezele, de asemenea cu un mare ecou asupra credinciosilor. Din aceste confruntari, Biserica catolica pierde teren si va incerca prin numeroase actiuni sa restabileasca echilibrul. In lupta ei contra acestor erezii, Biserica va declansa o Contrareforma si va organiza un Conciliu la Trento, ale carui lucrari vor dura intre 1545-1563, hotararile conclavului eclesiastic influentand hotarator formarea si dezvoltarea la sfarsitul secolului al XVI-lea a unui nou stil, cel baroc, diferit de spiritul Renasterii.