RENASTEREA IN ITALIA

Periodizare

• Pregatirea Renasterii – Prerenasterea (secolul al XIV-lea)
• Renasterea timpurie – Quattrocento (secolul al XV-lea)
• Renasterea de apogeu – Cinquecento (prima jumatate a secolului al XVI-lea)
• Renasterea tarzie – Cinquecento (a doua jumatate a secolului al XVI-lea) desfasurandu-se uneori in paralel cu Manierismul

QUATTROCENTO (secolul XV)

Dezvoltarea arhitecturii

• Activitatea constructiva este foarte intensa, datorita cererilor si comenzilor de edificii publice, religioase sau case particulare deosebit de numeroase. In aceasta perioada, raspunderile arhitectului le include si pe cele ale constructorului propriu-zis sau ale antreprenorului.
• Accentul se deplaseaza de la constructiile religioase care trec pe planul secund, la case si resedinte particulare de tipul vilelor sau palatelor. Acestea din urma reprezinta cele mai frecvente constructii ridicate in oras (vilele fiind mai mult construite la tara).
  1. Palatul Pitti (arh. F. Brunellecshi), este realizat pentru rivalul familiei de Medici, bancherul Pitti, intr-o forma deschisa, diferita de cubul clasic, fara curte interioara, in schimb cu un parc de mari dimensiuni),
  2. Palatul Ruccelai (arh. L.B. Alberti) reprezinta tipul clasic, de forma cubica si cu fatadele decorate cu pilastrii dorici, ionici sau corintic,
  3. Palatul Medici (arh. Michelozzo Michelozzi), de asemenea are forma clasica de cub, ferestrele de dimensiuni diferite de la parter la etajul 2, sunt incununate de frontoane si arcuri semicirculare,
  4. Palatul Strozzi (arh. Benedetto da Majano).
  1. Palatul Manzoni (de pe Canal Grande),
  2. Scuola din San Roco (scuola = sala de sedinte pentru bresle)

Principalele tipuri si trasaturile generale ale palatelor italiene sunt cristalizate la Florenta, palatele florentine devenind modele pentru restul oraselor. Cu toate acestea, de la inceput se contureaza o diferenta majora intre palatele florentine si cele venetiene.

Palatele florentine au un aspect de fortareata, cu ziduri puternice, bine ancorate in sol si in care domina plinul (zidul) fata de gol (ferestre). Ele au forme bine geometrizate (paralelipipedice, cubice), in care accentul cade pe liniile drepte, unghiurile de 90 grade.

Abia in Renasterea tarzie, spre Manierism si Baroc se renunta treptat la predominanta liniilor drepte, apreciindu-se tot mai mult cele curbe, spiralate, sinuoase pentru a se exprima astfel dinamisul, fragmentarea sau accidentarea fatadelor.

Deocamdata, in aceasta perioada de cristalizare a trasaturilor, atentia se va indrepta spre exprimarea calmului, linistii, simplitatii, claritatii si echilibrului. Din punct de vedere al planului, palatele florentine reiau vechea dispozitie a caselor romane, fiind compuse de regula dintr-o curte interioara delimitata de siruri de arcade sprijinite pe coloane, in jurul careia sunt dispuse 1-2 etaje cu spatiile functionale necesare desfasurarii vietii.

Ca si in cazul caselor romane, viata intregii familii este concentrata spre interiorul casei – curtea interioara, desi acum mai mult ca altadata, prin ferestrele de la fatadele exterioare se realizeaza si o deschidere spre strada sau parcuri si gradini. Aspectul relativ greoi al palatelor este determinat de predominanta liniilor orizontale, folosirea pietrei ca material de constructie si predominanta plinului fata de gol.

Astfel, fiecare etaj este subliniat prin liniile orizontale ale corniselor decorative si accentueaza separarea neta a acestora. La randul lor, ferestrele formeaza si ele o linie orizontala. Totusi, pentru a elimina monotonia acestor fatade, se face o diferentiere intre etaje prin: ritmul, forma si dimensiunile ferestrelor, decorarea lor cu variate elemente arhitectonice, folosirea ordinelor arhitectonice si jocul alternantelor de bosaje.

In general, palatele renancentiste au deschideri dreptunghiulare (ce devin elemente definitorii pentru stilul renascentist), fiind incununate de arcade semicirculare, frontoane in variate solutii. Aceste ferestre prezinta dimensiuni ce cresc de la parter (unde sunt cele mai mici pentru a asigura apararea locuitorilor intr-o perioada inca tulbure si de conflicte) spre etajele superioare.

De asemenea, ritmul in care ele strapung plinul fatadelor este inca lent, riguros calculat matematic, pe verticala linia ferestrelor atenuand putin impresia de orizontalitate data de cornise. Aceasta linie verticala a ferestrelor este dublata uneori de pilastrii ce au capiteluri clasice, repartizati dupa regula stricta data de Vitruvius: la parter doricul, la primul etaj ionicul, iar la cel de-al doilea, corinticul.

In sfarsit, folosirea pietrei de rau, diferit taiata sau fasonata, sporeste impresia de robustete, ea alternand de la parter spre etajele superioare, de la piatra bruta cu bosaje in relief sau taiata in diamant, la piatra fin slefuita, fara bosaje evidente. Toate palatele florentine prezinta una sau doua intrari cu ancadramente dreptunghiulare ca si la ferestre si puse in evidenta prin frontoane, cornise decorative sau coloane si colonete angajate cu capiteluri ionice si corintice.

EXEMPLE

Palatele venetiene se deosebesc de cele florentine prin cateva elemente specifice, desi in mare parte pastreaza aceeasi configuratie ca ele. Datorita conditiilor geografice si climaterice speciale, precum si a perioadei de liniste si pace, la Venetia palatele sunt mult mai deschise spre peisaj prin numarul mare si dimensiunile apreciabile ale ferestrelor.

Dominatia golului fata de plin se adauga unei preferinte speciale pentru bogatia ornamentala, exprimata prin utilizarea elementelor arhitectonice sau decorative gotice (arcuri frante, trifoiul cu patru foi etc), logii, pilastrii si coloane cu capitele corintice, cornise mult mai ample si bogat decorate, frontoane, frize decorative si chiar policromie (mozaicuri sau fresce ca niste covoare orientale).

EXEMPLE

• Arhitectura religioasa cade pe planul doi, bisericile si baptisteriile noi ce se ridica pastreaza planurile traditionale de tip bazilical sau rotonde. O atentie speciale insa, se acorda fatadelor principale si mai ales intrarilor in biserica.

In incercarea de a elimina impresia de masivitate, se vor folosi ferestre cu ancadramente dreptunghiulare, incununate de frontoane de care sa le puna in evidenta. La interior, se renunta la arcurile frante specifice goticului si se trece la plafoane drepte si casetate, impodobite cu reliefuri decorative si pictate si la cupole cu tamburi asemeni celei create de Brunelleschi, dar care la exterior nu sunt terminate prin turnuri inalte.

• Arhitectura civila, de interes public – un accent deosebit se pune acum pe organizarea si sistematizarea oraselor. Se construiesc numeroase piete sau diferite edificii publice (logii, case ale breslelor, spitale etc.)
• Dezvoltarea arhitecturii este puternic influentata de aparitia personalitatilor artistice care pot avea un rol extrem de important, punandu-si amprenta pe intreaga epoca. Dintre cele mai mari arhitecti care au avut un astfel de rol insemnat s-au numarat:

Filippo Brunelleschi (1377-1446, Florenta) – arhitect, sculptor si pictor, este una dintre cele mai importante personalitati din sec al XV-lea


Leon Battista Alberti (1404-1472, Florenta) – arhitect, sculptor, muzician este unul din cele mai mari teoreticieni ai Italiei

Benedetto da Majano (1391-1471) – arhitect si sculptor, el realizeaza palatul celebrei familii Strozzi la Florenta, concepand o fatada specifica palatelor florentine: etaje subliniate prin cornise orizontale, ferestre de dimensiuni diferite in functie de etaj, incununate de arcade semicirculare (etajul 2), cu arcuri (etajul 1).

Michelozzo Michelozzi (1442-1497) – arhitect si sculptor este realizatorul Palatului familiei Medici din Florenta, a vilei familiei Medici din Corregi si cel ce va reface complexul manastirii San Maria (adevarata parohie a Medicilor).

RENASTEREA IN ITALIA

Periodizare

• Pregatirea Renasterii – Prerenasterea (secolul al XIV-lea)
• Renasterea timpurie – Quattrocento (secolul al XV-lea)
• Renasterea de apogeu – Cinquecento (prima jumatate a secolului al XVI-lea)
• Renasterea tarzie – Cinquecento (a doua jumatate a secolului al XVI-lea) desfasurandu-se uneori in paralel cu Manierismul

QUATTROCENTO (secolul XV)

1. Cuprinde prima generatie de umanisti care au trecut in mod evident si deliberat la cunoasterea si redarea omului.
2. Este perioada de identificare si rezolvare a principalelor probleme legate de stabilirea tipului fizic si moral al omului, sugerarea spatiului prin folosirea perspectivei, modificarea tehnicilor si mijloacelor plastice.
3. Se poate spune ca Renasterea timpurie este o perioada de acumulari, de sinteza a tuturor cunostintelor si experientelor plastice ale epocii. Ea pregateste epoca de apogeu. De maturizare a Renasterii din secolul XVI. Cu toate acestea, fiecare realizare a acestei perioade reprezinta o valoare in sine, nu numai o serie intr-un sir de experiente.

Renasterea - Caracteristici generale

1. Legatura cu realitatea inconjuratoare: desacralizarea

Desacralizarea consta in pierderea treptata a caracterului religios, sacru al culturii si artei italiene si apropierea tot mai accentuata de profan, de viata reala. Aceasta desacralizare a avut drept urmare o eliberare treptata a artei si artistilor de sub dominatia dogmelor si perceptelor Bisericii. Ea a fost posibila in Italia, mai mult decat in alta parte, datorita spiritului de independenta specific acestui popor si in al doilea rand datorita contactului cu civilizatia greco-romana.

Italienii sunt primii europeni moderni care au cugetat si dezbatut cu indrazneala ideile de libertate, ceea ce a dus la creearea unui climat de libertate spirituala fata de credinta. In plus, italienii nu au acordat importanta prea mare vietii de apoi, concentrandu-si atentia asupra celei pamantene, existand o adaptare a credintei la fiecare om in parte. Aceasta individualizare a credintei duce la o indepartare treptata de dogmele Bisericii, la o toleranta si indiferenta fata de dogme specifica numai italienilor.

Influenta filozofiei si culturii antice a dus la dezvoltarea capacitatii de a cugeta liber in afara dogmelor religioase. Filozofia neoplatoniciana si infiintarea Academiei de la Florenta au avut o influenta majora asupra dezvoltarii spiritului renascentist prin contopirea spiritului antic cu credinta crestina. Nu se poate spune despre neoplatonicieni sau in general despre italieni ca au fost atei, dar aceasta scoala va pune un accent mai mare pe profan si pe individualismul fiecarui artist atat de profund atasat de cultura si spiritul antic.

Desacralizarea si reintoarcerea spre realitatea inconjuratoare au fost posibile datorita aparitiei noii clase a burgheziei. Ea si-a modificat treptat viziunea asupra vietii, a raportului dintre om si realitate si asupra lui Dumnezeu. Continuand sa creada in rolul de Creator al divinitatii, italienii il considera pe Dumnezeu atotputernic si judecator al faptelor omului dar indepartat. Ei disting intre Bine si Rau, fara insa sa acorde o prea mare atentie pacatului, formulandu-si credinta tot mai evidenta in calitatile omului, in capacitatea acestuia de a cunoaste realitatea si chiar de a o schimba. Din acest motiv, arta este unul dintre instrumentele cele mai accesibile de cunoastere si redare a acestei realitati. Alaturi de religie, arta poate oferi omului o lamurire a raportului dintre el si Univers.

Astfel, umanistii Renasterii au recunoscut de la inceput, sub influenta antichitatii, ca menirea artei este imitarea nemijlocita a realitatii (imitarea apare a o cerinta a exactitatii formale si obiective). Ei au recunoscut ca meritul si actul novator al artei secolelor XV si XVI a fost de a rechema arta la asemanarea cu natura. Leonardo da Vinci vorbeste despre faptul ca “cea mai vrednica de lauda este pictura intrucat are cea mai mare asemanare cu obiectul pe care isi propune sa-l redea.” De asemnea, L. B. Alberti subliniaza ca “scopul picturii este de a reda obiectele vizibile”. Totusi, alaturi de fidelitatea fata de natura, se adauga si o alta cerinta a artei renascentiste, capacitatea ei de a alege, de a selectiona din multitudinea de realitati datele cele mai frumoase, de a evita imperfectiunea si de a cauta formele perfecte, ideale. In aceasta consta importanta raportului cu arta si cultura greco-romane si diferenta majora dintre pictura italiana si cea flamanda sau germana, spre exemplu, care ignora idealizarea. Pentru Renasterea italiana, “frumosul este privit ca armonie a intregului, ca o fericita proportie a partilor” (cum il defineste L. B. Alberti la 1435), esenta frumosului constand in masura, echilibru, armonia culorilor, calitatilor.

Realul poate fi cunoscut doar prin intermediul imaginii, de aceea in arta renascentista un rol esential ii revine picturii, caci ea face posibila cunoasterea realului prin intermediul imaginii. Pentru realizarea acestui scop, pictura in Renastere isi va fauri mijloacele specifice de redare si cunoastere a realului vizibil, ea va face prin intermediul desenului, perspectivei, clar-obscurului, legilor compozitiei posibila redarea iluziei realului.

2. Va face realul perfect inteligibil

Un efect direct al desacralizarii si al raportarii permanente la realitatea inconjuratoare, este schimbarea conceptiei despre capacitatea imaginii (picturii) de a reda caracterul sacru. Astfel, desi pictura va continua sa abordeze cu prioritate subiectele sacre, temele religioase (prin comparatie cu acestea subiectele propriu zis profane sunt relativ putine), ea isi va indrepta atentia asupra vietii reale, personajele biblice devenind de fapt personaje reale, viata acestora fiind in fapt viata unor oameni reali. Sfintii devin oameni reali, imbracati dupa moda timpului, scenele se vor desfasura in locuri reale, in interioare de case din timpul respectiv.

Interesul pentru aceasta realitate inconjuratoare ii face pe artisti sa lucreze dupa model (adeseori ales dintre contemporani), sa-si sporeasca atentia acordata anatomiei trupului sau expresivitatii chipului uman. Acest lucru va duce la preferinta pentru trupuri bine cladite, sculpturale, bine proportionate, nuduri, personajele sacre devenind simple pretexte pentru punerea in evidenta a frumusetii corpului uman. De asemena, va cunoaste o dezvoltare fara precedent portretul, deoarece atentia acordata chipului omului ilustreaza interesul pentru cercetarea obiectiva a realitatii. Bine individualizate, accentuand pe redarea atat a exteriorului personajelor, cat si a vietii interioare sau a caracterului lor, artistii renascentisti vor fi pasionati de chipul omului.

Atentia indreptata spre cunoasterea si redarea realului nu presupune pierderea totala a sentimentului credintei, artistul renascentist facandu-l sa transpara mai mult sau mai putin in functie de propria-i personalitate sau conceptie de viata.

3. Umanismul

Umanismul – comparativ cu epocile anterioare, noul spirit renascentist descopera si scoate la lumina omul in intregul sau. Literatura italiana prin scrierile lui Dante, Petrarca sau Boccaccio, la randul ei pregatita de spiritul poeziilor trubadurilor si romanelor cavaleresti din Evul Mediu, va precede artele plastice, subliniind noile caracteristici fizice si morale ale omului din Renastere, ca fiinta spirituala si libera. Se dezvolta individualismul, studiul atent si pasional al individului. Omul este considerat individ cu personalitate, el are capacitatea de a se cunoaste pe sine si pe altii. Omul devine figura centrala a culturii si artei, putandu-se vorbi in acest sens de umanismul Renasterii. Aceasta debuteaza cu o afirmatie optimista “cunoaste-te pe tine insuti”, ceea ce demonstreaza totala incredere in capacitatile de cunoastere ale omului, dar sfarseste pesimist printr-o alta afirmatie: nimeni nu se cunoaste.

Pe tot parcursul efortului sau de cunoastere a realitatii, Renasterea a avut ca principal obiectiv redarea omului, drama sfintilor devenind drama omului real. Eliberat de sub dominatia dogmelor sau a misticismului, umanistul Renasterii isi va exprima in imagini increderea sa in sanatatea fizica si morala a omului, idealizandu-l prin trupuri bine proportionate, ignorand deformarea trupului de boala, uratenie sau batranete (asa dupa cum face Renasterea italiana, spre deosebire de cea flamanda sau germana, care nu se sfiiesc sa redea omul cat mai conform cu realitatea). Cautarea frumusetii ideale il va indrepta pe Leonardo sa caute in Gioconda simbolul misterului feminin sau pe Rafael in madonele sale reprezentarea idealului iubirii materne.

4. Formarea individualitatilor artistice

Formarea individualitatilor artistice – spre deosebire de evul mediu in care artistii erau anonimi, considerati simpli meseriasi ce trebuiau sa se supuna dorintelor feudalului sau comunitatii, in renastere ei devin creatori, inventatori sau teoreticieni, cu un statut social bine definit. Abordeaza mai multe domenii de activitate: pictura, arhitectura, sculptura, matematica, poezia, stiintele etc., fiind spirite multilaterale enciclopedice (ex. Leon Battista Alberti, Leonardo, Michelangelo, Rafael s.a.). In Renastere se modifica statutul lor social, devenind persoane apreciate si chiar bogate, se schimba atitudinea publicului in raport cu artistul a carui opera sau personalitate devine celebra si poate influenta gustul intregii epoci, se schimba propria atitudine a artistului fata de opera de arta, prin ea artistul dorind sa se afirme, nazuind spre glorie.

5. Legatura cu arta si cultura Antichitatii greco-romane

Legatura cu arta si cultura Antichitatii greco-romane – este deosebit de stransa, Renasterea interpretand si prelucrand datele oferite de cultura si arta Antichitatii. Redescoperirea si reinvierea artei greco-romane nu constituie cauza aparitiei Renasterii, noua gandire renascentista isi gaseste doar corespondentul in Antichitate. Un rol esential l-au avut sapaturile arheologice efectuate odata cu activitatea de reconstructie a oraselor (in special Roma ce devine un adevarat santier arheologic) si accesul treptat la filozofia, cultura sau tratatele scrise de antici.

Primul impact direct si imediat l-a avut arhitectura, datorita numeroaselor descoperiri arheologice prin care s-au scos la iveala planuri de edificii, ordinele arhitectonice, elementele carateristice ca simetria, echilibrul, rigoarea si masura artei greco-romane. Sculptura isi va gasi si ea sursele de influenta in numeroasele sculpturi greco-romane scoase la iveala, impresionandu-i pe sculptori prin proportiile, canoanele si chiar subiectele abordate. Din aceste cauze, arhitectura si sculptura vor suferi o mai rapida evolutie, spre deosebire de pictura, care negasindu-si surse de inspiratie urmeaza o cale mai inceata, pentru a deveni in cele din urma cel mai infloritor domeniu.

6. Caracterul clasic al Renasterii

Caracterul clasic al Renasterii – datorita contactului sau cu arta si cultura greco-romana, arta renascentista prezinta un evident caracter clasic rationalist. Renasterea pastreaza un echilibru permanent intre observarea atenta a realitatii si impunerea unui ideal. In acest echilibru consta si diferenta dintre Renasterea italiana si manifestarile renascentiste din Tarile de Jos sau Germania, unde obiectivitatea si spiritul adevarului sunt duse pana la naturalism, fara nici o unda de idealizare. Caracterul clasic al Renasterii este subliniat de numerosi teoreticieni ai Renasterii, in scrierile lor stabilind componentele ideologiei clasice in raport cu rolul artei, definirea frumosului etc. Astfel, frumosul consta in armonia si acordul intre parti, el este neschimbator, durabil, fiind un dat obiectiv al lucrurilor. El poate fi apreciat doar prin eduatie, se supune regulilor si este propriu artei daca este corelat cu dimensiunile omului.

RENASTEREA (secolul XV - XVI)

Probleme generale

Termenul de Renastere

• Prezinta doua sensuri: de inflorire a culturii si artei dupa perioada Goticului considerata “barbara” in comparatie cu Antichitatea greco-romana atat de admirata si apreciata de umanistii Renasterii. Cel de-al doilea sens se refera la renasterea culturii si artei Antichitatii.
• Renasterea este denumirea perioadei de trecere de la Gotic la epoca moderna, in care s-a inregistrat o dezvoltare fara precedent din punct de vedere economic, social, cultural si artistic, specifica secolelor XV-XVI.
• Termenul este folosit pentru prima oara chiar in secolele XV-XVI de catre Lorenzo Ghibert sau Giorgio Vasari, care considerau ca arta a “reinflorit” dupa o perioada in care arta desavarsita a Antichitatii a fost inabusita de gotic si arta bizantina, “reinvierea” artei antice ducand la o apropiere mai accentuata de realitatea inconjuratoare.
• In sec al XIX-lea, termenul este folosit de Jules Michelet, referitor la arta franceza, Jacob Burckhard fiind cel care insa generalizeaza termenul si-l aplica la cultura italiana si europeana specifica perioadei cuprinse intre secolele XV-XVI.

Locul de nastere, raspandire a Renasterii

Renasterea a aparut pentru prima oara in Italia, datorita conditiilor specifie favorabile, raspandindu-se apoi in diferite tari ale Europei: Germania, Tarile de Jos, Anglia, Franta, Spania, existand ecouri pana in Polonia, Cehia, Tarile Romane, Rusia.

Teorii asupra Renasterii

Teoriile lui Burckhardt

Cercetatorul german Burckhardt este primul care se ocupa indeaproape de cultura si arta Renasterii, el propunand o serie de teorii referitoare la acest fenomen, teorii care ulterior au fost nuantate si revizuite. Este primul care incearca o definire a renasterii: aceasta este un fenomen deosebit de complex care a provocat un salt urias, un progres uimitor in gandirea umana.

El considera ca:

1. Renasterea este complet rupta de epoca anterioara, cea a goticului.
2. Renasterea este un fenomen unitar si omogen, fara tendinte interne.
3. Renasterea s-a nascut in Italia, deci este un fenomen specific italian care s-a transmis celorlalte tari europene, renasterea din fiecare tara fiind doar o iradiere a celei italiene.
4. Renasterea italiana nu a suferit nici o influenta exterioara.

Revizuirea teoriilor lui Burckhardt

Cercetarile ulterioare au dus la modificarea si nuantarea teoriilor sale. Astfel:

1. nu se poate vorbi despre o ruptura neta intre Gotic si Renastere, existand o serie de elemente din cultura si arta goticului care sunt preluate sau se continua in epoca renasterii. Exista chiar o perioada – prerenasterea - de tranzitie, in care alaturi de gandirea gotica dominata de Biserica apar treptat noile idei renascentiste.
2. renasterea nu este un fenomen unitar, in interiorul ei existand numeroase tendinte determinate de o serie de factori. Printre cei mai importanti se numara diferentierile datorate:

• conceptiilor filozofice si de viata diferite de la artist la artist – in general Italia, tara in care s-a nascut Renasterea, au reinviat traditiile filozofice ale Antichitatii, sub influenta filozofilor greci si romani formandu-se o noua gandire. Unul dintre marii filozofi admirati de umanistii din Renastere a fost Platon, neoplatonicienii sustinand libertatea spiritului, existenta unei lumi superioare a ideilor. Ei au infiintat la Florenta Academia neoplatoniciana, sub patronajul marilor mecena (ex. Familia de Medici). Din randul celor mai importanti oameni de cultura si arta, adepti ai filozoiei neoplatoniciene s-au numarat Marsilio Ficino, Botticelli, Michelangelo, Rafael s.a. Conform filozofiei neoplatoniene, moartea este un moment in care trupul se desprinde de suflet. Fata de aceasta conceptie, Leonardo da Vinci considera ca moartea reprezinta un moment dureros pentru ca sufletul se desprinde de trup. In comparatie cu aceste conceptii asupra vietii si mortii, Umanistii de la Padova sunt adepti ai determinismului universal, considerand ca destinul oamenilor este influentat de miscarea planetelor. Aceste concepte i-au influentat pe artisti, ei exprimandu-si ideile in operele de arta.
• personalitatilor artistice atat de variate – in aceasta perioada exista numeroase personalitati artistice cu individualitati diferite, cu moduri diferite de interpretare a realitatii. Astfel, sunt artisti precum Ghirlandajo care se apropie de viata inconjuratoare pe care-o descrie in amanunt, spre deosebire de Botticelli care incearca sa imbine filozofia sa neoplatoniciana cu credinta in Dumnezeu si care se desprinde de realitatea inconjuratoare, folosind alegoria si simbolul. El ajunge astfel, la crearea in picturi a unei lumi ideale cu adanci seminficatii filozofice.

Renasterea italiana va suferi de-alungul dezvoltarii ei numeroase influente exterioare, venite mai ales din zona Tarilor de Jos, pictorii flamanzi transmitandu-le adeseori artistilor italieni spiritul observatiei riguroase si obiective a realitatii sau chiar tehnica picturii in ulei (inventata de Hubert sau Jan van Eyck).

Conditii favorabile ale aparitiei Renasterii

• Prosperitatea economica determinata de o inflorire deosebita a mestesugurilor, sistemului bancar si negotului. Aceasta a dus la aparitia oraselor cel mai de timpuriu in Nordul Italiei. Intreaga peninsula este faramitata in numeroase orase - republice conduse de principi puternici, care se lupta pentru a-si pastra independenta. Toate aceste orase, puternic dezvoltate economic vor concura intre ele pentru dezvoltarea culturii si artei, punand un accent special pe organizare si sistematizare, pe ridicarea de monumente reprezentative importante, folosind numerosi artisti, uneori chemati special datorita renumelui lor pentru realizarea de lucrari de arta importante. In aceste orase, se formeaza si infloreste o clasa sociala deosebit de prospera si progresista - burghezia. Din randul ei, dezvoltandu-si treptat gustul, preferinta si deschiderea pentru arta se vor forma cei mai mari comanditari de arta sau mecena (familiile Medici, Sforzza, Moltefeltro s.a.) Alaturi de ei, se formeaza o clasa a mestesugarilor foarte bine pregatita, capabila sa asigure calitatea obiectelor si produselor lor. Din randul lor se vor forma numerosi artisti care incep sa capete un statut si o personalitate aparte. Dintre cele mai infloritoare orase care au avut si un rol artistic deosebit se numara: Florenta (printre primele cu o inflorire economica, culturala si artistica de exceptie), Venetia (care datorita: pozitiei sale geografice, peisajului sau climei speciale, linistii de care s-a bucurat timp de 10 secole, fara razboaie pe teritoriul ei, prin amestecul de influente orientale, occidentale, bizantine si prin dragostea de viata a locuitorilor ei, atmosfera de carnaval sau orasul papal, simbolul crestinatatii catolice), Padova, Milano s.a. Un rol important l-a avut aparitia si perfectionarea tiparului care face posibila o raspandire mai rapida a cartilor inclusiv a tratatelor de arhitectura, pictura etc.
• Rolul Bisericii si al Papalitatii – cele doua institutii ale crestinatatii vor juca un rol esential, implicandu-se in dezvoltarea culturii si artei. Papalitatea devine, dupa o perioada de zbucium, crize sau lupte pentru putere, o forta importanta nu numai in Italia, dar si in intreaga Europa. Intoarcerea papilor la sfarsitul secolului al XIV-lea de la Avignon (Franta) definitiv la Roma, va antrena dupa sine o activitate constructiva si artistica deosebita, pentru a face acest oras capitala catolicismului. In actiunile ei de refacere a Romei (in secolele XIII-XIV fiind un oras sarac si fara personalitate), papalitatea devine principala comanditara de arta, antrenand in activitatea ei foarte intensa de reconstructie numerosi arhitecti, sculptori si pictori adusi din intreaga Italie. Astfel, la inceputul secolului al XVI-lea, Roma se transforma in cel mai stralucitor oras din Europa, un adevarat oras - simbol al triumfului Bisericii si catolicismului (atacat la anul 1527 si jefuit cu salbaticie de germani). Dintre cei mai importanti papi care s-au implicat in refacerea Romei s-au numarat: papa Sixt al IV-lea (numit si “restaurator urbis”), papa Iuliu al II-lea (razboinic si mare iubitor de arta), Leon al X-lea (in timpul caruia orasul atinge maximum de inflorire, devenind oras imperial) s.a.
• Rolul miscarilor si reformelor religioase – a fost esential, cu influenta directa sau indirecta asupra evolutiei culturii si artei. Astfel, la inceputurile formarii noului spirit renascentist un rol esential prin influenta directa asupra formarii noii gandiri a fost miscarea promovata de Sfantul Francisc din Assisi, din secolul al XIII-lea. Intemeitorul ordinului franciscan, Sfantul Francisc va contribui prin simplitatea vietii sale si dragostea pentru natura pe care am promovat-o mereu, la formarea modului de gandire umanist. Dupa sanctificarea sa, orasul Assisi va  deveni un oras celebru prin numeroasele biserici ridicate in memoria Sfantului Francisc, iar prin picturile ce le vor decora, un adevarat centru de arta foarte activ, o scoala de pictura pentru intreaga Italie.

Catre sfarsitul Sec XV-lea un alt calugar, dominican, va influenta pentru o perioada scurta de timp cursul evolutiei artei. Este vorba de Fra Girolamo Savonarola care va stapani Florenta timp de 4ani si se va ridica impotriva excesului de laicizare, moravurilor si rafinamentului societatii florentine. El va accentua criza prin care trece la finele secolului acest oras, criza din care Florenta nu-si va mai reveni, pierzandu-si intaietatea si rolul artistic. Condamnandu-l pe Platon si Aristotel, el organizeaza in pietele publice din Florenta, autodafe-uri, ruguri in care sunt arse carti antice sau contemporane (Boccaccio, Petrarca s.a.) sau opere de arta.

Dorind sa aduca reforma chiar si in sanul Bisericii, Savonarola va avea o influenta hotaratoare asupra unor artisti renascentisti (spre exemplu asupra lui Botticelli ce-si va modifica viziunea artistica si chiar maniera de lucru sub inraurirea calugarului). Un rol foarte important l-a avut in primele decenii ale secolului al XVI-lea, Reforma lui Luther si Calvin, cu implicatii directe asupra evolutiei ulterioare a religiei, culturii si artei. Publicandu-si noile teze si disputele teologice in 1517, Luther declanseaza cea mai mare ruptura din sanul Bisericii catolice prin scindarea credinciosilor, in catolici si protestanti.

Protestantismul se va raspandi, datorita noutatilor aduse, in multe din tarile Europei (Germania, Franta, Anglia, Tarile de jos, etc). La aceasta se adauga si contributia lui Calvin care la 1536 isi publica tezele, de asemenea cu un mare ecou asupra credinciosilor. Din aceste confruntari, Biserica catolica pierde teren si va incerca prin numeroase actiuni sa restabileasca echilibrul. In lupta ei contra acestor erezii, Biserica va declansa o Contrareforma si va organiza un Conciliu la Trento, ale carui lucrari vor dura intre 1545-1563, hotararile conclavului eclesiastic influentand hotarator formarea si dezvoltarea la sfarsitul secolului al XVI-lea a unui nou stil, cel baroc, diferit de spiritul Renasterii.