RENASTEREA IN ITALIA

Periodizare

• Pregatirea Renasterii – Prerenasterea (secolul al XIV-lea)
• Renasterea timpurie – Quattrocento (secolul al XV-lea)
• Renasterea de apogeu – Cinquecento (prima jumatate a secolului al XVI-lea)
• Renasterea tarzie – Cinquecento (a doua jumatate a secolului al XVI-lea) desfasurandu-se uneori in paralel cu Manierismul

QUATTROCENTO (secolul XV)

Dezvoltarea arhitecturii

• Activitatea constructiva este foarte intensa, datorita cererilor si comenzilor de edificii publice, religioase sau case particulare deosebit de numeroase. In aceasta perioada, raspunderile arhitectului le include si pe cele ale constructorului propriu-zis sau ale antreprenorului.
• Accentul se deplaseaza de la constructiile religioase care trec pe planul secund, la case si resedinte particulare de tipul vilelor sau palatelor. Acestea din urma reprezinta cele mai frecvente constructii ridicate in oras (vilele fiind mai mult construite la tara).
  1. Palatul Pitti (arh. F. Brunellecshi), este realizat pentru rivalul familiei de Medici, bancherul Pitti, intr-o forma deschisa, diferita de cubul clasic, fara curte interioara, in schimb cu un parc de mari dimensiuni),
  2. Palatul Ruccelai (arh. L.B. Alberti) reprezinta tipul clasic, de forma cubica si cu fatadele decorate cu pilastrii dorici, ionici sau corintic,
  3. Palatul Medici (arh. Michelozzo Michelozzi), de asemenea are forma clasica de cub, ferestrele de dimensiuni diferite de la parter la etajul 2, sunt incununate de frontoane si arcuri semicirculare,
  4. Palatul Strozzi (arh. Benedetto da Majano).
  1. Palatul Manzoni (de pe Canal Grande),
  2. Scuola din San Roco (scuola = sala de sedinte pentru bresle)

Principalele tipuri si trasaturile generale ale palatelor italiene sunt cristalizate la Florenta, palatele florentine devenind modele pentru restul oraselor. Cu toate acestea, de la inceput se contureaza o diferenta majora intre palatele florentine si cele venetiene.

Palatele florentine au un aspect de fortareata, cu ziduri puternice, bine ancorate in sol si in care domina plinul (zidul) fata de gol (ferestre). Ele au forme bine geometrizate (paralelipipedice, cubice), in care accentul cade pe liniile drepte, unghiurile de 90 grade.

Abia in Renasterea tarzie, spre Manierism si Baroc se renunta treptat la predominanta liniilor drepte, apreciindu-se tot mai mult cele curbe, spiralate, sinuoase pentru a se exprima astfel dinamisul, fragmentarea sau accidentarea fatadelor.

Deocamdata, in aceasta perioada de cristalizare a trasaturilor, atentia se va indrepta spre exprimarea calmului, linistii, simplitatii, claritatii si echilibrului. Din punct de vedere al planului, palatele florentine reiau vechea dispozitie a caselor romane, fiind compuse de regula dintr-o curte interioara delimitata de siruri de arcade sprijinite pe coloane, in jurul careia sunt dispuse 1-2 etaje cu spatiile functionale necesare desfasurarii vietii.

Ca si in cazul caselor romane, viata intregii familii este concentrata spre interiorul casei – curtea interioara, desi acum mai mult ca altadata, prin ferestrele de la fatadele exterioare se realizeaza si o deschidere spre strada sau parcuri si gradini. Aspectul relativ greoi al palatelor este determinat de predominanta liniilor orizontale, folosirea pietrei ca material de constructie si predominanta plinului fata de gol.

Astfel, fiecare etaj este subliniat prin liniile orizontale ale corniselor decorative si accentueaza separarea neta a acestora. La randul lor, ferestrele formeaza si ele o linie orizontala. Totusi, pentru a elimina monotonia acestor fatade, se face o diferentiere intre etaje prin: ritmul, forma si dimensiunile ferestrelor, decorarea lor cu variate elemente arhitectonice, folosirea ordinelor arhitectonice si jocul alternantelor de bosaje.

In general, palatele renancentiste au deschideri dreptunghiulare (ce devin elemente definitorii pentru stilul renascentist), fiind incununate de arcade semicirculare, frontoane in variate solutii. Aceste ferestre prezinta dimensiuni ce cresc de la parter (unde sunt cele mai mici pentru a asigura apararea locuitorilor intr-o perioada inca tulbure si de conflicte) spre etajele superioare.

De asemenea, ritmul in care ele strapung plinul fatadelor este inca lent, riguros calculat matematic, pe verticala linia ferestrelor atenuand putin impresia de orizontalitate data de cornise. Aceasta linie verticala a ferestrelor este dublata uneori de pilastrii ce au capiteluri clasice, repartizati dupa regula stricta data de Vitruvius: la parter doricul, la primul etaj ionicul, iar la cel de-al doilea, corinticul.

In sfarsit, folosirea pietrei de rau, diferit taiata sau fasonata, sporeste impresia de robustete, ea alternand de la parter spre etajele superioare, de la piatra bruta cu bosaje in relief sau taiata in diamant, la piatra fin slefuita, fara bosaje evidente. Toate palatele florentine prezinta una sau doua intrari cu ancadramente dreptunghiulare ca si la ferestre si puse in evidenta prin frontoane, cornise decorative sau coloane si colonete angajate cu capiteluri ionice si corintice.

EXEMPLE

Palatele venetiene se deosebesc de cele florentine prin cateva elemente specifice, desi in mare parte pastreaza aceeasi configuratie ca ele. Datorita conditiilor geografice si climaterice speciale, precum si a perioadei de liniste si pace, la Venetia palatele sunt mult mai deschise spre peisaj prin numarul mare si dimensiunile apreciabile ale ferestrelor.

Dominatia golului fata de plin se adauga unei preferinte speciale pentru bogatia ornamentala, exprimata prin utilizarea elementelor arhitectonice sau decorative gotice (arcuri frante, trifoiul cu patru foi etc), logii, pilastrii si coloane cu capitele corintice, cornise mult mai ample si bogat decorate, frontoane, frize decorative si chiar policromie (mozaicuri sau fresce ca niste covoare orientale).

EXEMPLE

• Arhitectura religioasa cade pe planul doi, bisericile si baptisteriile noi ce se ridica pastreaza planurile traditionale de tip bazilical sau rotonde. O atentie speciale insa, se acorda fatadelor principale si mai ales intrarilor in biserica.

In incercarea de a elimina impresia de masivitate, se vor folosi ferestre cu ancadramente dreptunghiulare, incununate de frontoane de care sa le puna in evidenta. La interior, se renunta la arcurile frante specifice goticului si se trece la plafoane drepte si casetate, impodobite cu reliefuri decorative si pictate si la cupole cu tamburi asemeni celei create de Brunelleschi, dar care la exterior nu sunt terminate prin turnuri inalte.

• Arhitectura civila, de interes public – un accent deosebit se pune acum pe organizarea si sistematizarea oraselor. Se construiesc numeroase piete sau diferite edificii publice (logii, case ale breslelor, spitale etc.)
• Dezvoltarea arhitecturii este puternic influentata de aparitia personalitatilor artistice care pot avea un rol extrem de important, punandu-si amprenta pe intreaga epoca. Dintre cele mai mari arhitecti care au avut un astfel de rol insemnat s-au numarat:

Filippo Brunelleschi (1377-1446, Florenta) – arhitect, sculptor si pictor, este una dintre cele mai importante personalitati din sec al XV-lea


Leon Battista Alberti (1404-1472, Florenta) – arhitect, sculptor, muzician este unul din cele mai mari teoreticieni ai Italiei

Benedetto da Majano (1391-1471) – arhitect si sculptor, el realizeaza palatul celebrei familii Strozzi la Florenta, concepand o fatada specifica palatelor florentine: etaje subliniate prin cornise orizontale, ferestre de dimensiuni diferite in functie de etaj, incununate de arcade semicirculare (etajul 2), cu arcuri (etajul 1).

Michelozzo Michelozzi (1442-1497) – arhitect si sculptor este realizatorul Palatului familiei Medici din Florenta, a vilei familiei Medici din Corregi si cel ce va reface complexul manastirii San Maria (adevarata parohie a Medicilor).

Renasterea - Mijloace de expresie

Compozitia

Compozitia este obtinuta prin modul de organizare a tuturor elementelor componente intr-un tablou pentru a se creea un tot omogen, unitatea ansamblului. Ea este direct influentata de tipul de perspectiva ales pentru redarea spatiului, de legile interioare ce guverneaza compozitia cum ar fi: echilibrul, simetria-asimetria, compensatia maselor cromatice sau de lumina-intuneric, de cadrul lucrarii sau rama tabloului, de exprimarea miscarii etc. Rama tabloului joaca un rol important in Renastere, fiind cea care delimiteaza spatiul pictural de spatiul real din jur. Avand doar doua forme cel mai des folosite in Renastere, cea dreptunghiulara si cea circulara, cadrul imaginii picturale reprezinta o adevarata fereastra prin care privitorul observa lumea pictata, diferita fata de cea fizica.

In functie de aceasta, compozitiile pot fi inchise (specifice mai ales Renasterii) si deschise (caracteristice in mod special barocului, unde spatiul nu se mai desfasoara doar intre limitele cadrului, ci invadeaza spatiul inconjurator, se continua in cel real).

Din punct de vedere al capacitatii de exprimare a miscarii, compozitiile pot fi statice (caracteristice mai ales Renasterii) sau dinamice (ce incep sa apara odata cu Renasterea tarzie, manierism si baroc) in functie de predominanta liniilor directoare generale: orizontale, verticale sau oblice.

Astfel, compozitiile statice sunt realizate pe baza dominantei orizontatelor, verticalelor, perpendicularelor, piramidelor (ex. Lucrarea lui Pierro della Francesca, “Invierea”, unde compozitia exprima o conceptie filozofica prin opozitia dintre doua lumi, cea pamanteana agitata si dominata de oblice si cea transcendenta, linistita, senina si vesnica, dominata de orizontale s.a.)

Compozitiile dinamice sunt realizate atunci cand miscarea fiecarui detaliu se inscrie logic in miscarea generala a ansamblului. Ritmul poate sa fie accelerat sau lent. In perioada de trecere spre manierism sau baroc, exprimarea unui ritm accelerat, dinamic al miscarii cu ajutorul oblicelor sau diagonalelor era tot mai frecventa. La inceput, doar figuri sau obiecte individuale erau asezate pe diagonale sau oblice, pentru ca treptat (ex. Tintoretto) axeaza si orienteaza intreaga compozitie pe o directie oblica, obtinand un ritm accelerat sau pe linii curbe, arcuri de cerc sau cerc.

In general, principalele linii directoare de organizare interna a compozitiilor pot fi obtinute cu ajutorul unor metode si scheme matematice, cum ar fi sectiunea (sau proportia) de aur, consonantele muzicale sau rapoarte de numere matematice simple, seria lui Fibonacci, rabaterea laturilor mici ale dreptunghiului pe laturile mari si intersectarea diagonalelor patratelor obtinute s.a.

In pictura renascentista italiana s-au aplicat de-a lungul numeroaselor experiente ale secolului XV o serie de retete sau formule de organizare a spatiuliui si compozitiei. Dintre cele mai frecvente se numara reprezentarea cubului spatial total inchis (cubul uccellian- realizare a pictorului Paolo Uccello) pentru reprezentari de scene de interior, cu directionarea privirii spre adancime cu ajutorul elementelor de arhitectura: pereti, tavane, pardoseli sau mobilier reprezentat in perspectiva, cubul partial deschis, tot pentru redarea scenelor de interior, dar in care cu ajutorul unor ferestre sau arcade se face trecerea spre peisajul exterior, peisaj ce de regula se intinde pana la linia orizontului (ex. Leonardo da Vinci – Gioconda, Jan van Eyck – Madona cancelarului Rollin), peisaje exterioare partial sau total obturate de constructii arhitectonice si peisaje libere, cu acces pana la linia orizontului.

*** Toate aceste modalitati, precum si principalele probleme legate de perspectiva au fost descrise si teoretizate in tratatele vremii scrise de L. B. Alberti, Pierro della Francesca si Leonardo da Vinci. Leon Battista Alberti analizeaza in cele doua lucrari ale sale “Della statua e della pittura” (1435) si “De re aedificatoria” (1485) principalele probleme ale perspectivei geometrice, precum si despre realizarea si utilizarea in arta a consonantelor muzicale. El stabileste ca octava numita diapazon corespunde raportului de 1/2 , cvarta numita diatesaron raportului de ¾, iar cvinta numita diapenta corespunde raportului de 2/3. Aceste rapoarte muzicale vor avea o influenta deosebita asupra pictorilor renascentisti, precum Masaccio (in Sfantul Petru platind tributul), Benozzo Gozzoli (in Cortegiul regilor magi), Botticelli (in Primavara si Nasterea Venerei), Titian (in Prezentarea Fecioarei la Templu).

Pierro della Francesca, in lucrarea sa “De prospettiva pingenti” scrie la 1481 despre folosirea figurilor si corpurilor geometrice in compozitiile picturale si despre valoarea lor simbolica. De asemenea, face recomandari referitoare la utilizarea perspectivei cromatice.

Leonardo da Vinci in al sau “Tratat despre pictura” vorbeste despre tipurile de perspectiva-lineara, curbilinie (realizata ca urmare a deformarii imaginilor datorita retinei si formei ochiului) si aeriana (recomandand reprezentarea infinitului si departarilor prin degradeuri de albastru), precum si diverse alte probleme de culoare, desen sau organizare compozitionala, dovedindu-se un foarte modern si bun teoretician al picturii (din pacate numai o parte din principiile si teoriile dezvoltate in tratat le-a si aplicat practic, in lucrarile sale.)

In concluzie, Renasterea a incercat rezolvarea problemelor de reprezentare spatiala, fara insa sa obtina deci cu cateva exceptii, unitatea spatiului. Bazandu-se pe rationalism si intelectualizarea imaginii, pictura renascentista italiana a apelat cel mai des la matematica si in special la geometrie, spre deosebire de pictorii flamanzi mult mai liber si spontani in rezolvarea problemelor spatiale.