RENASTEREA IN ITALIA

Periodizare

• Pregatirea Renasterii – Prerenasterea (secolul al XIV-lea)
• Renasterea timpurie – Quattrocento (secolul al XV-lea)
• Renasterea de apogeu – Cinquecento (prima jumatate a secolului al XVI-lea)
• Renasterea tarzie – Cinquecento (a doua jumatate a secolului al XVI-lea) desfasurandu-se uneori in paralel cu Manierismul

QUATTROCENTO (secolul XV)

Dezvoltarea sculpturii

Este un domeniu in care patrunderea noutatilor este foarte rapida, datorita numeroaselor opere clasice descoperite in urma sapaturilor arheologice.

In acest secol isi castiga definitiv autonomia, ronde-boss-ul, desprinzandu-se de monumentul de arhitectura.

Domeniile preferate sunt in egala masura basorelieful si statuara, iar genurile preferate sunt nudul, portretul, statuia ecvestra, si monumentele funerare.

Tematica este legata de subiecte profane, de obicei inspirate din mitologia antica, fara sa se neglijeze si subiectele religioase. Astfel, cele mai multe basoreliefuri ce raman legate de monumentul de arhitectura religioasa, vor fi dominate de subiecte sacre.

Exista insa si subiecte profane, mai ales cantorii, in cadrul loggiilor cantaretilor din corul unei biserici. Statuara abordeaza mai ales subiecte mitologice sau inspirate din realitate (personalitati militare, eruditi si oameni importanti ai vremii), sfinti sau personaje biblice.

Cele mai folosite materiale au fost bronzul (bine polisat si patinat), marmura si ceramica smaltuita.

Personajele preferate au fost: barbati, adolescenti, copii, femei.

Sculptura va influenta puternic pictura prin tratarea sculpturala a corpurilor (modelarea volumelor), atitudini, drapaje, etc.

Actul de nastere al sculpturii renascentiste este considerat Concursul de la 1401 pentru decorarea portilor de bronz ale Baptisteriului de la Florenta, lasate neterminate de Andrea Pisano.

Tema concursului a fost Sacrificiul lui Abraham (sau Avraam), participatii fiind obligati sa respecte un cadru compozitional sub forma de trifoi cu patru foi. Printre candidati s-au numarat artistii, precum Brunelleschi, Jacoppo della Quercia, Lorenzo Ghiberti, etc. Castigatorul fiind Lorenzo Ghiberti.

Cei mai de seama reprezentanti ai sculpturii Quattrocento sunt:

• Lorenzo Ghiberti
• Jacoppo della Quercia
• Antonio Pisano (zis si Pisanello)
• Donatello
• Luca della Robbia
• Andrea del Verrochio

RENASTEREA IN ITALIA

Periodizare

• Pregatirea Renasterii – Prerenasterea (secolul al XIV-lea)
• Renasterea timpurie – Quattrocento (secolul al XV-lea)
• Renasterea de apogeu – Cinquecento (prima jumatate a secolului al XVI-lea)
• Renasterea tarzie – Cinquecento (a doua jumatate a secolului al XVI-lea) desfasurandu-se uneori in paralel cu Manierismul

QUATTROCENTO (secolul XV)

Dezvoltarea arhitecturii

• Activitatea constructiva este foarte intensa, datorita cererilor si comenzilor de edificii publice, religioase sau case particulare deosebit de numeroase. In aceasta perioada, raspunderile arhitectului le include si pe cele ale constructorului propriu-zis sau ale antreprenorului.
• Accentul se deplaseaza de la constructiile religioase care trec pe planul secund, la case si resedinte particulare de tipul vilelor sau palatelor. Acestea din urma reprezinta cele mai frecvente constructii ridicate in oras (vilele fiind mai mult construite la tara).
  1. Palatul Pitti (arh. F. Brunellecshi), este realizat pentru rivalul familiei de Medici, bancherul Pitti, intr-o forma deschisa, diferita de cubul clasic, fara curte interioara, in schimb cu un parc de mari dimensiuni),
  2. Palatul Ruccelai (arh. L.B. Alberti) reprezinta tipul clasic, de forma cubica si cu fatadele decorate cu pilastrii dorici, ionici sau corintic,
  3. Palatul Medici (arh. Michelozzo Michelozzi), de asemenea are forma clasica de cub, ferestrele de dimensiuni diferite de la parter la etajul 2, sunt incununate de frontoane si arcuri semicirculare,
  4. Palatul Strozzi (arh. Benedetto da Majano).
  1. Palatul Manzoni (de pe Canal Grande),
  2. Scuola din San Roco (scuola = sala de sedinte pentru bresle)

Principalele tipuri si trasaturile generale ale palatelor italiene sunt cristalizate la Florenta, palatele florentine devenind modele pentru restul oraselor. Cu toate acestea, de la inceput se contureaza o diferenta majora intre palatele florentine si cele venetiene.

Palatele florentine au un aspect de fortareata, cu ziduri puternice, bine ancorate in sol si in care domina plinul (zidul) fata de gol (ferestre). Ele au forme bine geometrizate (paralelipipedice, cubice), in care accentul cade pe liniile drepte, unghiurile de 90 grade.

Abia in Renasterea tarzie, spre Manierism si Baroc se renunta treptat la predominanta liniilor drepte, apreciindu-se tot mai mult cele curbe, spiralate, sinuoase pentru a se exprima astfel dinamisul, fragmentarea sau accidentarea fatadelor.

Deocamdata, in aceasta perioada de cristalizare a trasaturilor, atentia se va indrepta spre exprimarea calmului, linistii, simplitatii, claritatii si echilibrului. Din punct de vedere al planului, palatele florentine reiau vechea dispozitie a caselor romane, fiind compuse de regula dintr-o curte interioara delimitata de siruri de arcade sprijinite pe coloane, in jurul careia sunt dispuse 1-2 etaje cu spatiile functionale necesare desfasurarii vietii.

Ca si in cazul caselor romane, viata intregii familii este concentrata spre interiorul casei – curtea interioara, desi acum mai mult ca altadata, prin ferestrele de la fatadele exterioare se realizeaza si o deschidere spre strada sau parcuri si gradini. Aspectul relativ greoi al palatelor este determinat de predominanta liniilor orizontale, folosirea pietrei ca material de constructie si predominanta plinului fata de gol.

Astfel, fiecare etaj este subliniat prin liniile orizontale ale corniselor decorative si accentueaza separarea neta a acestora. La randul lor, ferestrele formeaza si ele o linie orizontala. Totusi, pentru a elimina monotonia acestor fatade, se face o diferentiere intre etaje prin: ritmul, forma si dimensiunile ferestrelor, decorarea lor cu variate elemente arhitectonice, folosirea ordinelor arhitectonice si jocul alternantelor de bosaje.

In general, palatele renancentiste au deschideri dreptunghiulare (ce devin elemente definitorii pentru stilul renascentist), fiind incununate de arcade semicirculare, frontoane in variate solutii. Aceste ferestre prezinta dimensiuni ce cresc de la parter (unde sunt cele mai mici pentru a asigura apararea locuitorilor intr-o perioada inca tulbure si de conflicte) spre etajele superioare.

De asemenea, ritmul in care ele strapung plinul fatadelor este inca lent, riguros calculat matematic, pe verticala linia ferestrelor atenuand putin impresia de orizontalitate data de cornise. Aceasta linie verticala a ferestrelor este dublata uneori de pilastrii ce au capiteluri clasice, repartizati dupa regula stricta data de Vitruvius: la parter doricul, la primul etaj ionicul, iar la cel de-al doilea, corinticul.

In sfarsit, folosirea pietrei de rau, diferit taiata sau fasonata, sporeste impresia de robustete, ea alternand de la parter spre etajele superioare, de la piatra bruta cu bosaje in relief sau taiata in diamant, la piatra fin slefuita, fara bosaje evidente. Toate palatele florentine prezinta una sau doua intrari cu ancadramente dreptunghiulare ca si la ferestre si puse in evidenta prin frontoane, cornise decorative sau coloane si colonete angajate cu capiteluri ionice si corintice.

EXEMPLE

Palatele venetiene se deosebesc de cele florentine prin cateva elemente specifice, desi in mare parte pastreaza aceeasi configuratie ca ele. Datorita conditiilor geografice si climaterice speciale, precum si a perioadei de liniste si pace, la Venetia palatele sunt mult mai deschise spre peisaj prin numarul mare si dimensiunile apreciabile ale ferestrelor.

Dominatia golului fata de plin se adauga unei preferinte speciale pentru bogatia ornamentala, exprimata prin utilizarea elementelor arhitectonice sau decorative gotice (arcuri frante, trifoiul cu patru foi etc), logii, pilastrii si coloane cu capitele corintice, cornise mult mai ample si bogat decorate, frontoane, frize decorative si chiar policromie (mozaicuri sau fresce ca niste covoare orientale).

EXEMPLE

• Arhitectura religioasa cade pe planul doi, bisericile si baptisteriile noi ce se ridica pastreaza planurile traditionale de tip bazilical sau rotonde. O atentie speciale insa, se acorda fatadelor principale si mai ales intrarilor in biserica.

In incercarea de a elimina impresia de masivitate, se vor folosi ferestre cu ancadramente dreptunghiulare, incununate de frontoane de care sa le puna in evidenta. La interior, se renunta la arcurile frante specifice goticului si se trece la plafoane drepte si casetate, impodobite cu reliefuri decorative si pictate si la cupole cu tamburi asemeni celei create de Brunelleschi, dar care la exterior nu sunt terminate prin turnuri inalte.

• Arhitectura civila, de interes public – un accent deosebit se pune acum pe organizarea si sistematizarea oraselor. Se construiesc numeroase piete sau diferite edificii publice (logii, case ale breslelor, spitale etc.)
• Dezvoltarea arhitecturii este puternic influentata de aparitia personalitatilor artistice care pot avea un rol extrem de important, punandu-si amprenta pe intreaga epoca. Dintre cele mai mari arhitecti care au avut un astfel de rol insemnat s-au numarat:

Filippo Brunelleschi (1377-1446, Florenta) – arhitect, sculptor si pictor, este una dintre cele mai importante personalitati din sec al XV-lea


Leon Battista Alberti (1404-1472, Florenta) – arhitect, sculptor, muzician este unul din cele mai mari teoreticieni ai Italiei

Benedetto da Majano (1391-1471) – arhitect si sculptor, el realizeaza palatul celebrei familii Strozzi la Florenta, concepand o fatada specifica palatelor florentine: etaje subliniate prin cornise orizontale, ferestre de dimensiuni diferite in functie de etaj, incununate de arcade semicirculare (etajul 2), cu arcuri (etajul 1).

Michelozzo Michelozzi (1442-1497) – arhitect si sculptor este realizatorul Palatului familiei Medici din Florenta, a vilei familiei Medici din Corregi si cel ce va reface complexul manastirii San Maria (adevarata parohie a Medicilor).

Renasterea - Mijloace de expresie

In general, opera de arta este alcatuita dintr-o forma si un mesaj.

Mesajul reprezinta ideea, conceptia filozofica sau de viata pe care artistul doreste sa o transmita receptorului (publicului), iar forma este o conformatie vizuala. O imagine plastica nu este un joc arbitrar de forme sau culori, ea este indispensabila pentru redarea si interpretarea precisa a ideii pe care o exprima opera (la fel, nici subiectul nu este arbitrar sau lipsit de importanta). Intr-o opera de arta renascentista sunt in mod egal importante atat conformatia vizuala, cat si subiectul, ambele corelandu-se pentru a face realul perfect inteligibil.

Renasterea si-a descoperit mijloacele prin care realizeaza corelatia in schema generala pentru a reda iluzia realului. Aceste instrumente sunt:

• reprezentarea spatiala cu ajutorul perspectivei
• organizarea interioara a compozitiei si legile ei de baza specifice Renasterii
• rolul luminii si raportul ei cu umbra, clar-obscurul
• culoarea si tehnicile ei de aplicare

Perspectiva

Este descoperita in secolul al XV-lea, aproape simultan de catre italieni si flamanzi (se pare ca parintele perspectivei este considerat Brunelleschi, arhitect, sculptor si pictor italian care a desoperit cu ocazia conceperii cupolei pe tambur pentru Domul din Florenta). In timp ce italienii vor incerca sa o defineasca si sa o teoretizeze aplicand-o cu grija si cu strictete, flamanzii o folosesc mult mai liber, fara scheme sau retete.

Perspectiva devine instrumentul prin care pictorii vor construi spatiul pictural si vor reda iluzia vizibilului. Spatiul pictural este un element component al imaginii plastice alaturi de tematica, personaje, tehnica de lucru, etc. El nu este cel real, cel perceput din realitatea inconjuratoare, pictura avand rolul de a crea un spatiu artificial diferit de cel din realitate, construit pe o suprafata plana: hartia, panza, panoul de lemn sau peretele.

Acest spatiu artificial poate fi redat cu ajutorul perspectivei lineare sau geometrice, aeriene sau cromatice si perspectivei combinate, lineare si cromatice. Perspectiva lineara sau geometrica a fost studiata indeaproape de L. B. Alberti, fiind numita si geometrica. In general, geometria ne spune ca trei dimensiuni sunt suficiente pentru a defini forma unui corp si a determina amplasarea relativa a obiectelor unele fata de celelalte. Ori, transpunerea pe o suprafata plana a pozitiei unor corpuri tridimensionale, unele fata de altele, presupune deformarea formelor si distantelor spatiale, in raport cu apropierea sau departarea fata de privitor. Astfel, in pictura deformarea este factorul esential in perceperea adancimii (cea de-a treia dimensiue), este factorul principal in reprezentare a profunzimii in plan (cea mai elementara deformare fiind oblicitatea ce conduce la perceptia profunzimii). Din acest motiv, in primele planuri, obiectele apar mai mari si sunt asezate spre marginea de jos a tabloului, iar planurile secunde, din ce in ce mai mici spre linia orizontului si spre marginea superioara a tabloului.

In lucrarile renascentiste, perspectiva lineara sau geometrica se slujeste pentru a crea impresia de adancime, de constructii de arhitectura: coloane, dale de pardoseala, tavane, mobilier s.a. deformate in perspectiva pentru a conduce privirea de la primele planuri spre fundal. In functie de pozitia privitorului exista mai multe unghiuri de vedere din care pot fi privite obiectele, fiintele etc. Acestea sunt: frontale (central sau lateral), de jos in sus (exploatata mai rar in Renastere, dar foarte des intalnita la Baroc), de sus in jos (a voil d’oiseau).

Perspectiva frontala, cu puntul de fuga in centrul compozitiei a fost definita si exploatata de Brunelleschi, L. B. Alberti (care la 1435 in lucrarea sa teoritica dedicata perspectivei foloseste pentru prima oara ideea piramidei vizuale) sau Pierro della Francesca, primele si cele mai simple aplicatii ale perspectivei centrate folosind un singur punct de fuga. De altfel, chiar si mai tarziu, in secolul al XVI-lea, marele arhitect italian Palladio va recomanda cu caldura plasarea punctului de fuga in centrul compozitiei pentru a crea impresia de grandoare. Acest punct de fuga poate fi situat in interiorul picturii, cel mai adesea pe linia orizontului, sau in afara ei, centrarea lui determinand schimbarea relatiei fata de privitor. Din acest punct de vedere, comparand cu reprezentarea bidimensionala (ex. pictura egipteana) unde imaginea picturala sta in fata privitorului ca o suprafata plata, etalandu-si continutul si excluzandu-l pe privitor, formand o lume inchisa, autonoma, in cazul reprezentarii tridimensionale, perspectivei centrale renascentise, imaginea picturala este strans legata de existenta privitorului.

Este o lume vazuta din punctul de observatie al privitorului individual, este o lume in sine, dar numai in relatie cu privitorul, ea oferind o imagine izbitor de realista a spatiului fizic si permitand variate si rafinate scheme compozitionale. Perspectiva cu punct de fuga in centrul compozitiei poate fi la randul ei convergenta sau divergenta (sau falsa), aceasta din urma fiind foarte rar exploatata in Renastere, cel mai frecvent va fi folosita mai tarziu in secolul XX.

Perspectiva cu punct de fuga lateral adica focar excentric, asimetric, creeaza un efect de profunzime mult mai puternic si accentueaza impresia de dinamism si chiar conflict dramatic. El este folosit mult mai frecvent catre sfarsitul Renasterii in opera lui Tintoretto si in Manierism si Baroc. Tot in Renastere, se exploateaza si punctele de veder de jos in sus (puncte de fuga foarte joase) pentru a spori impresia de monumentalitate sau “in zbor de pasare”, pentru a se obtine imagini panoramate, sau combinatii dintre aceste unghiuri de vedere (unele planuri, de regula cele ale actiunii propriu-zise sunt privite frontal sau de jos in sus, iar cele din departare, de regula peisajul, se sus in jos).

Perspectiva aeriana sa cromatica tine seama de grosimea stratului de aer dintre privitor (pictor) si obiectul reprezentat. Se bazeaza pe gradientii de stralucire a luminii, de saturatie a culorii, pe nuante, raportul de inchis - deschis sau lumina si intuneric, pe raportul cald-rece, pe diferentele de textura etc. Cea mai puternica impresie de adancime se obtine cu ajutorul iluminarii din lateral, folosirii salturilor de stralucire a culorilor sau prin diferente foarte mari de lumina - intuneric intre planuri (intre primele si ultimele planuri) sau prin exploatarea calitatilor de cald-rece ale culorilor.

In concluzie, in Renastere spatiul este construit din mai multe planuri esalonate spre adancime. El nu este omogen sau continuu decat in cazuri rare, deoarece esalonarea sau fragmentarea lui este vizibila. In rarele cazuri de omogenitate, continuitatea sau legatura dintre planuri se face cu ajutorul culorii, luminii sau diverselor detalii.